acea zi… a început să doară
aerul …a ieșit afară,
s-a scurs pe lângă mine
ușor… șoptindu-mi
o să îți fie dor …
ce știe el, mi-am zis
eu sunt cel ce vine în vis
iar el nici nume n-are;
în vidul creat de fuga lui
pe alocuri timidă și lașă
am rămas noi,
ți-e frica? nu-ți fie,
nu-i păcat, doar tu mai invitat
cu pieptul gol, cu ochii mari
cu brațele-ți deschise
râzând tresari,
privind spre un colț de cameră
unde un păianjen își așteapta prada,
apoi într-o clipită, ți-ai întors privirea
zâmbet rece și ochii calzi
m-au făcut să tremur, puțin
un tremurat ca o briză, care cade de pe Anzi
răcorind văile și câmpurile pline,
de cei ca noi, doar mai goi;
eu sunt cel ce vine în vis,
îmi tot zic, mereu
dar, sunt oare eu prada?
iar tu, mă înțepi cu coada !
ce paradox! îngerii nu au coadă
tu tot zâmbeai , același zâmbet rece
cumva cald, un fel de vârf pe-un munte plat
ți-ai lipit sânii de pieptul meu
buzele tale, de buzele mele
mi-ai încleștat cuvântul între dinții tai
și-apoi în timp ce îți plimbai cuvântul, pe urechea mea
ai zis …
înger …. dacă asta îți doreai din Scripturi îmi citeai
nu alungai aerul de lângă mine
ca să îmi umpli, odaia de tine
iar dacă înger ți-e scris,
tu nu ești cel ce vine în vis
ești doar un vânt
iute la început, dar totuși lent
fără să fie câtuși de puțin atent
fără să știe cine îl sufla și cine-l bate
iar eu sunt întru toate, lumina întunecată
de o luna plină,
înca nu-i păcat
ce-i început nu-i încheiat
ce-i însă cert și adevărat
când tu-ai intrat …
el a plecat .
foto : Erik Garcia – 500PX
Be First to Comment