Vălul de ceață

Vălul de ceață apasă greu

pe fruntea stejarilor bătrâni.

Frunzele lor, ruginite,

cad sub povara tot mai grea a toamnei.

 

E primul zbor din anul ăsta,

și se va sfârși cu o aterizare forțată

în apele învolburate ale râului,

ce-și croiește drum de mii de ani

printre stâncile ruginite și ele

de minereul de cupru.

 

Totul pare ruginiu aici —

și oamenii, în pașii lor grei,

poartă un scârțâit de rugină.

E felul locului,

e nostalgia unui trecut mai simplu,

când stejarii nu erau bătrâni,

și ceața nu era așa grea.

 

Atunci, apa — tot învolburată —

era plină de frunzele prăbușite

într-un ultim zbor al morții

spre renaștere.

 

E dansul cosmic al pământului

în jurul soarelui,

o pantomimă ludică

pe note Schopenhaueriene —

sub bagheta Maestrului.

 

Suntem parte

din acel văl de ceață grea

ce ne apasă fruntea.

Suntem viața însăși,

într-o altă formă.

Suntem infinită transformare,

Suntem timpul,

metafore grele în cuvinte omenești,

ca să putem înțelege infinitul.…

Suntem vii.