secretul deșertului

întinși pe dune, înveliți doar de cer

ne scufundam, încet, în salteaua de nisip

nici un oraș în apropiere,

doar un foc, ce arde-n oază

un cer plin de stele și-o liniște de mormânt

și noi doi, parcă, singuri pe pământ.

nisipul fin ne alunecă ușor, pe sub haine,

ne mângâie, ne îmbracă în milioane de ani

de eroziune și de vânt,

iar dacă închidem ochii

îi simțim stâncile din care s-a născut,

stânci care cândva vegheau o vale, verde,

din care a rămas acum, doar această mică oază,

fiecare fir de nisip își spune povestea lui,

iar stelele îi sunt auditoriu,

ne simțim atât de mici,

câteva secunde pe cadranul timpului

iar el, nisipul, o noapte întreagă.

beduinii îi știu cel mai bine povestea,

dar o țin pentru ei, nu-i vor împărtăși secretul

e pactul lor nescris,

povestea deșertului e de fapt, un vis,

unde dacă îți dorești, când te trezești, ți-l amintești,

altfel se va risipi în razele dimineții

beduinii, știu prea bine asta,

și își închină fiecare dimineață, într-o ceașcă de cafea

jertfind boabele proaspăt măcinate

nisipului și visului din el,

fac asta de mii de ani

și o să o facă încă mii de ani ce-i vor urma.

infinitatea deșertului e pătată din când în când. de câte-o oază

unde viața țâsnește în fiecare moleculă de apă

ce va sfârși pe buzele lor, sau în cocoașe cămilelor

tovarăși de nădejde

tăcute, dar nu mute,

parcă părtașe și ele la marele secret, al deșertului.

în arșița soarelui unele picături de apă, mai rebele,

se evaporă și se lasă purtate de vânt,

doar că să cadă iar în ploile ce udă pământul

la alte mii de mile mai departe,

cei treziți, să le simtă secretul ce-l poartă cu ele

pentru ca apoi să viseze la această noapte,

cu șoapte pe dune

cu oameni fără nume

întinși pe nisip

inspirând un secret și-un vis,

de mulți trait, de alții scris,

ce eu încerc să-l fac un vers,

pe care o să-l arunc în univers,

ca voi, să-l citiți, apoi să-l trăiți,

și să-l cântați lor…

celor care mor…