Din vântul care urlă peste mare
Din orizonturi și abise
Se ridică,
Un val măreț și cald ce poartă-n el
Un gând,
Tăcut, blajin
Ce duce înspre nemurire.
Și-ncet te pierzi în cântul lui
Și te apleci în zori de noapte
Chiar de îmi spui, că nu se poate
Te îmbeți cu mii și mii de șoapte
Te-nalți spre cer ce cel ce-i răstignit…
Pentru ca tot
Să fie potrivit.
Prea mare-i cerul iar tu prea mic
Și este tot pe dos
Și,
Te trântește jos, pe nisipul
Plin de alge și de sare
Plămădit din praf de oameni
Și de îngeri, căzuți
Dar nevăzuți….
În zare, se înalță
Soarele, măreț și-nconjurat
De suflul sirenelor
Ce-și plâng durerea
De a nu putea iubi.
Iar El, trezit de plânsul lor
Își deschide ochii
Spre a-și încălzi
Copiii…
Ce nu credeai tu cu putință
Un val , un dor, și o dorință
Coboară lin spre tine
Dar tu, te uiți mereu la mine
Cu ură, cu nedumerire
De parcă îmi ceri mie socoteală
Pentru pasul tău în gol
Pentru căderea ta
Și neîmplinirea mea…
Eu ți-am trimis ce tu nu vezi
Ce tu n-auzi și nici nu simți
Și ți-am cerut doar ca să crezi.
Să crezi în tine
Ar fi un început, tăcut
Dar nu mut
Ar fi destul de mult să muți munții
Și, să-și aplece Sfinții
Urechea
Să audă, al tău cânt
Zvârlit pe-o mare udă
De-atatea lacrimi plânse-n noapte
De toți cei care încă cred
Că nu se poate.
…………………………………….
Din vântul care urlă peste mare
Din orizonturi și abise
Ți-am ridicat o lume nouă
Și-un pământ
Pe care, dacă crezi că poți
O să-l faci sfânt …
Editat de – Zortzi Unibertso –
Photo de – Willos Callaghan – 500 PX
Be First to Comment