Skip to content

O lume nouă

Din vântul care urlă peste mare

Din orizonturi și abise

Se ridică,

Un val măreț și cald ce poartă-n el 

Un gând, 

Tăcut, blajin  

Ce duce înspre nemurire.

 

Și-ncet te pierzi în cântul lui

Și te apleci în zori de noapte 

Chiar de îmi spui, că nu se poate 

Te îmbeți cu mii și mii de șoapte 

Te-nalți spre cer ce cel ce-i răstignit…

Pentru ca tot 

Să fie potrivit.

Prea mare-i cerul iar tu prea mic

Și este tot pe dos

Și, 

Te trântește jos, pe nisipul 

Plin de alge și de sare

Plămădit din praf de oameni 

Și de îngeri, căzuți 

Dar nevăzuți….

În zare, se înalță

Soarele, măreț și-nconjurat 

De suflul sirenelor 

Ce-și plâng durerea

De a nu putea iubi.

Iar El, trezit de plânsul lor 

Își deschide ochii

Spre a-și încălzi

Copiii…

Ce nu credeai tu cu putință 

Un val , un dor, și o dorință

Coboară lin spre tine 

Dar tu, te uiți mereu la mine 

Cu ură, cu nedumerire 

De parcă îmi ceri mie socoteală

Pentru pasul tău în gol

Pentru căderea ta 

Și neîmplinirea mea…

Eu ți-am trimis ce tu nu vezi

Ce tu n-auzi și nici nu simți

Și ți-am cerut doar ca să crezi.

Să crezi în tine 

Ar fi un început, tăcut 

Dar nu mut 

Ar fi destul de mult să muți munții

Și, să-și aplece Sfinții 

Urechea 

Să audă, al tău cânt 

Zvârlit pe-o mare udă

De-atatea lacrimi plânse-n  noapte 

De toți cei care încă cred 

Că nu se poate.

…………………………………….

Din vântul care urlă peste mare 

Din orizonturi și abise 

Ți-am ridicat o lume nouă

Și-un pământ 

Pe care, dacă crezi că poți 

O să-l faci sfânt …

 

Editat de – Zortzi Unibertso –

Photo de – Willos Callaghan – 500 PX

Published inPoezii

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *