Luntrașul

Charon, pierdut privea spre cer,

Întâia dată în mii de ani

Părea trădat, cumva stingher 

Un biet luntraș printre avani.

 

Fără cei morți cu bani pe ochi 

Și dezgolit de lunga-i robă

Ca la o înmormântare fără popi

Charon rostește prima-i vorbă.

 

Unde sunt cei ce i-am trecut !

Urla Charon zvârlindu-și vâsla,

Unde-S grămezile de lut !

Unde-i penelul, unde-i pânza …

 

De ce-i senin deasupra mea ?

Unde-s coloanele de foc ?

Pe lutul meu e-acum suflarea ta !

Și al meu Hades ți-e Proroc ?

 

Coloanele-mi de piatră

Ce-ți sprijineau lumea de sub zei 

Sunt lemne ude într-o vatră 

Iar eu, Charon, nici nu mai stiu de ei.

 

Iar barca mea ce-odinioară 

Îți ducea lutul peste Acheron 

Ea-i singura care mai stă să moară

Iar eu mă simt bătrân, sunt om…

 

Eu n-am cerut lumina Zeus !!!

Cum nici întuneric n-am cerut 

Mereu umil am fost , supus 

Și-am dus dincolo tot ce-ai vrut.

 

Cum crezi că o să pot trai 

Când încă eu miros a moarte !

Cum crezi că pot să-nvăț a fi 

Un gram de zi, când eu Sunt fiu de noapte ?

 

Cum crezi că o să pot vedea 

Eu, dimineți și-apusuri multe 

Când întuneric duse barca mea 

Și chipuri palide și mute.

 

Cum ai murit în  nemurirea mea 

Răspunse Zeus , ridicându-și chipul;

Așa o să trăiești purtând lumina mea 

Pe care nu o va mai stinge timpul …

 

Editat de – Zortzi Unibertso –

Photo de – 500PX-