Oare îți mai amintești;
pielea mea alunecând pe sânii
ce, încă îmi mai spun povești
din vremea când credeau păgânii.
Mai ști, cum creșteau prin tine
crengile pădurii, rupte din mine,
pâraiele firii, smulse din timp
zămislind legile lumii,
lume dăltuită în marmura din Olimp
formând un nou anotimp.
fără vânt și fără ploaie
fără soare fără nori
fără iarbă, dar mereu verde
ca orbul ce parcă vede
ziua fără zori, ziua când, poate mori .
Oare îți mai amintești
limba ce îți mâna sângele
spre orizontul trupului,
iar părul îți țese cârligele
de care-mi voi atârna
corzile gândului…
gând curat dar totuși pătat
rostit dar nepotrivit
zilei cea dintâi
zi fără căpătâi
dar totuși acea zi …
în care îți vei aminti
cum te-alergam printre ruine…
tu, dependentă de mine
eu
un mort ce se va naște-n tine …
foto de – Ignacy 50 – 500PX
One Comment