gând de primăvară

un porumbel s-a oprit din zborul lui

pe gardul meu,

își plimbă capul sacadat când în sus când în jos

căutând ceva cu privirea

observă motanul care-mi toarce

liniștit în brațe

apoi, își ia zborul lăsând o adiere scurtă în urma lui.

soarele începe să prindă curaj 

deși e seară și încă, primăvară

razele lui sunt tot mai pline de viață,

timidă, încet se ridică luna

luna, prietena nopților mele,

cea care-mi luminează drumul,

când mă plimb,

în căutarea unui cânt

ce doar noaptea se aude

prin bătrâne păduri, cu lemne ude

căzute la pământ,

pesemne că au ascultat acel cânt

și au căzut îngenuncheate, supuse, împăcate

învelind păcate…curate;

e cântul ce învie pe cei ce știu sa-l scrie 

e cântul ce îngroapă o lume mioapă. 

iar luna, draga mea, acum e tot mai sus

i-a zâmbit soarelui l-a îmbrățișat cu noaptea ce-o poartă-n spate 

iar soarele îi va zâmbi iar, dimineața

învelind-o în rouă

să ne spună nouă, cum să iubim

cum să trăim, iar în final cum să murim;

să iubim cum iubește soarele luna

să trăim cum trăiesc izvoarele noaptea 

să murim, cum mor stelele pe cer

împrăștiind lumina vieții noastre 

peste tot. 

s-a întors porumbelul, 

se uită iar la mine, are o floare-n cioc 

e de la tine ….