Filozofia mândriei

Filozofia mândriei e așa de complicată

Încât dacă aș explica-o lor,

Ar înțelege exact inversul situației 

Și aș risca să fiu și mai complicat, 

Un fel de analgezic neuronal

Unde aș rămâne șomer la ce aș găsi în creierul lor…

Dar, dacă as vrea să fac retorică 

Ar trebui să discut întâi cu mine 

O dialectică eristică, să fiu un Schopenhauer eclectic

Alegând cele mai utile situații dintre toate, 

Ulterior mi-ar trebui zece perechi de ochi

Să disec ego-urile ce mă înconjoară, cu privirea,

Pentru ca mai apoi să mă opresc;

Să mă uit jos, la picioarele mele, 

Pe lângă  care  mici bucăți, mândre cad și se împraștie 

Lângă pantofii mei, iar eu evit să calc pe ele,

Ar fi păcat de pantofi, ar călca pe lichidul amniotic 

Cristalizat neuniform iar acum spart, în cioburi 

Care a hrănit prea mult timp un fel de ,,ei,, 

Care se îmbracă cu dreptul meu la fericire; 

Ar fi păcat până și de dalele de piatră de pe alee

Să-și spurce milioanele de ani odihnite în fiecare atom,

Așa că eu am reușit, să filozofez mândria, 

Cine știe, poate se naște un curent de gândire 

Care poate transcede circuitele și procesoarele 

Din spatele ecranelor care magnetizează 

Până dincolo de pragul sclaviei antice 

Pe ei, pe noi , pe mult prea mulți; 

De parca ar suferi toți de sindromul Stockholm 

Sau poate ca suferă, 

Iar dacă va transcede, va fi și el despicat, explicat 

Studiat…

Iar dacă măcar un singur om, după, 

Își poate zdrobi mândria, iar mai apoi o poate privi 

Cum se spulbera în cădere liberă către nimic

Atunci pot spune, de oriunde aș fi în acest univers, 

Că…

Filozofia mândriei nu e chiar așa de complicată !!!