Doar o melodie mută

Degete pe clape,

o lume scufundată în ape,

un sunet se ridică — greu,

tăcut, încercând să sfâșie cerul,

să treacă dincolo de stropii grei ai ploii,

și să se înece, totuși,

într-un praf rece de stele moarte.

Înghite lumina.

Nu o mai simte —

nu o mai vrea.

Doar îi zgârie oasele,

ca o amintire ce nu se lasă uitată.

Și totul se întoarce.

Totul cade înapoi

în locul acela tăcut,

de unde a început ruina,

de unde a pornit viața.

Să-i spună…

povestea lui.

Povestea oamenilor.

Cei ce râd,

fără să mai știe de ce.

Cei ce plâng,

pentru că li s-a luat prea mult.

Cei ce uită

că au fost odată vii.

Muzica —

umbra ei rătăcește,

se zbate

printre urechi surde,

capete închise,

ce nu întreabă,

ce nu rostesc,

pentru că nu mai știu

să asculte.

Notele nu mai pătrund.

Nu mai sfâșie pielea,

nu mai trimit sângele

într-un tsunami de viață

spre inimă.

Și inima nu mai bate.

Împinge în gol,

în corpurile amorțite,

ce-și caută zadarnic

rostul.

Degete pe clape.

Pe corzile reci ale viorii.

Pe lemnul ce-a uitat vibrația.

Ieșiți la război.

Aruncați-vă sunetele —

fierbinți, dureroase,

în cei ce nu mai simt.

Și poate,

într-o zi,

pe o stradă uitată, îngustă,

unde asfaltul plânge sub pași,

un copil va cânta.

Și vocea lui —

tremurată, dar curată —

va spinteca norii,

va rupe cerul în două,

și va elibera lumina.

Iar ea va cădea,

în sfârșit,

peste noi…