De ce îngerii ucid la fel ?

Spune-mi tu, Mama, de ce mă uit spre cer?
Tu, Mama Văduvă, ce taci de mii de ani
Spune-mi, de ce îngerii ucid la fel?
Ca orice chip de lut,
Ca orice mut ce limba-i doar să-nghită
Suflarea sfântă…

Tu, mamă văduvă! Ce infinitul ți-e prezent
Ce clipa veșnică, tu poți s-o faci moment.
Moment, în palma aspră a tatălui…
Dar care tată?
A celui ce se joacă cu infinitul ?
A celui care ține-n palmă timpul ?
Și-l modelează după cum i-e chipul ?

Sau acel Tată care, uitându-se la tine…
Te îmbată, te desfată și apoi te lasă uitată
Cum ne-ai lăsat și tu pe noi….
Lupi singuratici între multe oi ?

Spune-mi tu, Mamă! Dar spune-mi azi!
Căci știu, că nu ți-e frică c-ai să cazi!
Cum nu ți-a fost când a căzut fratele meu…
Ai stat și te-ai uitat cum Universul tot
Nu a clintit o stea, de parcă era mort.

Sau nu sunt eu de-ajuns ca să inteleg?
De ce întregul înmulțit e tot întreg?
Căci nemurirea e povară în lumea mea …
A chipului de lut stropit cu apă amară
În care tot ce e căzut de sus

E căzut, doar ca să moară?

Mamă!
Astupă rănile ce-mi strigă acum a chin!
Sunt fiul tău și azi și-am fost și ieri
Și-n sânge ADN-ul vi-l conțin.
Sunt fiul tău fără măcar să-mi ceri
Și miez din trunchiul văduvei devin…
Și-o să te caut când momentul va fi plin.
În universul infinit,
Tu o să simți că am venit
EU n-o să mai mă uit spre cer, odată ce voi deveni un EL.
Dar totuși, Mama Dragă, acum te întreb: