Cerul și marea …

Cerul și marea stăteau de vorbă

Într-o dimineață blândă și caldă

 

– Știi, fără mine, marinarii tăi,

N-ar ști drumul, s-ar pierde-n bătăi

De vâsle, și-n abisuri negre.

 

Marea râse, cu valuri jucând:

– Știu, dar fără mine, privind și visând,

N-ar avea stele, n-ar avea dor,

N-ar căuta zările până-n amor.

Brăzdându-mi valurile ușor.

 

Cerul râse și el, scuturându-și vânturile:

– Spune-mi, ce-i mai de preț pentru om?

Să călătorească, privind stelele-n zare,

Sau să viseze nemurirea pe mare?

 

Marea suspină, murmurând:

– Tu te oglindești în mine, oricând,

Iar marinarii te caută, știind

Că-n mine se află ce-a fost de la-nceput.

 

Nu-i steaua ce-i farmecă, nici țărmul dorit,

Ci setea de-a-și afla sufletul rătăcit.