Cândva eram ceva

Cândva eram ceva:

frânturi de lumină

zburând prin galaxii,

încălzind tot ce atingeam,

într-un dans cosmic al destinului.

 

Cândva eram ceva,

creație perfectă a universului,

iubind lumina, iertând întunericul,

atomi ciocnindu-se pentru a crea

ceva din eterul infinit al misterului.

 

Cândva eram puternici,

și blânzi cu cei slabi,

și calzi cu cei înghețați,

și mândri de lumina noastră,

ca niște gardieni ai sufletelor astrale.

 

Astăzi suntem nimic:

cei slabi au rămas slabi,

dar se cred puternici;

cei mici au rămas mici,

dar se cred mari.

Întunericul se crede lumină,

iar lumina încet se stinge,

ca o incantație uitată.

 

Universul stă pe loc,

iar timpul aleargă

spre dimensiuni abstracte

în care nu există ordine.

Iar creatorul plânge

cu lacrimi de sânge,

într-un ritual cosmic al durerii.

 

Cândva eram ceva,

azi suntem nimic,

umbra unei legende,

o șoaptă în eternitate.