Al optulea univers …

Pașea Desculță printre vise
Călcând pe tot ce cândva scrise
Sau le simțise, le trăise, Oare ?
Ca pe-alte lumi strivite de eterna Căutare?

Cu fiecare pas tălpile-i ard
Cum ziua arde soarele deșertul,
Cum dorul îi aprinde pieptul,
Cum fapta spulberă momentul.
Momentul sfânt ce-a fost trăit
Cândva, demult… și-acum e-acoperit,
De pietre grele și tăceri lumești
De respirația în urma căreia nu esti.

Iar el? Unde e oare el acum?
E jos și-n jurul lui e numai fum
De focul lui ce arde universul ei
Și îi transforma visele-n scântei
În lumea lui și-n el, totu-i pe dos
Momentul e-aruncat pe jos
E ca o rimă, fără nici un vers
Un univers lipsit de orice sens.

Unui înger care cade în necunoscut,
I se deschide poarta
Din jilțul lui de vise
Și, Tatăl îi accepta soarta.
Iar darul nemuririi…
Plătește scurta clipa a iubirii
Dar el? Acel înger al luminii
Care pașea pe universuri
Cum calcă pe petale mirii…
El a avut sclipirea-n palmă
A dat-o în schimb pentru o Doamnă
Oare ?

Nu a avut nimic vreodată,
Căci a călcat pe două lumi
Și le-a urcat pe două culmi.
Una spre lună…
Una spre soare…
Păreau ascunse una-n alta
Dar ambele dormeau în mare.
Când una Închide…
Alta deschide poarta
Când una ceartă, alta iartă
Și totuși toate au căzut deodată
Una în lut și-n efemer
Și alta jos privind mereu spre cer.

În opt zări se duce vântul
Cel care mângâie marea
Și zgârie pământul
Pentru a se întoarce înapoi
Spre locul unde noi,
Devine voi.
Spre locul unde tu,
Devine el,
Spre valea unde sacrificiul, nu-i un miel.

Dar ….

Unde? Unde sunt ei?
Cei doi Nebuni desculți și goi,
Frumoși pierduți în triștii voi
Și în direcții diferite,
Împinși de minți nefericite.
Căci dacă un suflet le dicta,
Dacă măcar un glas îi ajuta
Mușcau din soare o fărâmă
Dormeau în zare devenind lumină
Erau o rimă într-un vers!
Erau al optulea univers!

editat de – Zortzi Unibertso –

foto de – Zortzi Unibertso –