,,,mai ții minte acea zi? în care te uitai la el,
dar în același timp te uitai în gol, pe stradă,
te uimeau grămezile de vorbe goale
care se strângeau lângă coșurile de gunoi
cumva, dorindu-și să fie măcăr aruncate, acolo,
erau goale și le era rușine de goliciunea lor;
și în acel gol, l-ai văzut
iar el,
el râdea printre miile de vorbe goale și oameni
mai mult sau mai puțini plini… de ei
și se gândea în sinea lui:
oare ea vede?!
în praful de pe pavaj, în maldărul de semințe și chiștoace aruncate la întâmplare
de cei care oricum trăiesc și respiră aerul degeaba;
ea vede?
un pas, elegant, apăsat care dă praful la o parte ?
către miile de vorbe goale ce plâng lângă un coș de gunoi
poate cineva o să le așeze în coș.
oare ea vede.. o vorbă plină
aceea vorbă care le ridică de lângă coș
le îmbracă în vise și le presară…
așa, peste alții.. poate s-or umple.
sau poate se vor împrăștia
în miile de bătăi de aripi ale porumbeilor
ce vin la cerșit,
căutând printre chiștoace, coji de semințe și praf
un grăunte oarecare, un miez de pâine,
pe care un șobolan încă n-a apucat să-l vadă,
oare ea vede?!
acea bătaie din aripi
care împrăștie praful și-i face loc,
printre vorbele goale, să poată respira
uitându-se la tine,
oricum era să își piardă răsuflarea când te-a văzut
… iar vorbele, odată mângâiate nu se mai simțeau așa triste
iar gândul că vor ajunge la gunoi, rămâne un simplu gând
pentru că mereu există speranța ca ele
să nu fie doar vorbe goale pe pământ.
totuși acel pas, elegant, apăsat,
care calcă fiecare dală de pavaj
cu care este împodobită strada,
acel pas se îndreaptă către o ușă..
urmat de un alt pas
până și pavajul începe să tresare
sub un pas așa de fierbinte,
parcă smuls din iad.. n-a mai fost călcat nicicând așa.
notarii, florăresele, toți au ieșit afară
să simtă căldura
care a învăluit stradă..
iar tu… tu te uiți peste tot să vezi,
nu știi de unde vine, nu ști ce vine și ce este
te uiți în stânga, te uiți în dreapta
te uiți în spate
numai jos nu te uiți
să vezi pavajul cum vibrează,
să vezi mucurile de țigară cum se dau la o parte,
să vezi porumbeii cum se opresc din bătut de aripi,
să vezi șobolanii pe care nu-i mai interesează,
acel miez de pâine căzut pe jos,
toți stau lipiți de dale, să simtă căldura.
notarii și-au luat stilourile în mână
foi, registre, ștampilele, parafele..
încercând cumva să legalizeze momentul
să-l oficializeze și să-l facă veșnic.
florăresele se uitau prin vitrine
să scoată florile
cu care să măture praful de pe pavaj.
pentru ca acel pas, urmat de un alt pas,
să ajungă la ușa ta;
când începi să simți fierbințeala în tălpi
Iți dai seama că, piatra arde
Îți cobori privirea în jos
vezi cum vine spre tine
apoi îți ridici ochii, nu vezi pe nimeni în spatele lui
aripile lui sunt prea mari, prea închise,
și acoperă mult prea mult
așa și trebuie,
într-un final ajunge în fața ta
iar tu…
te uiți așa uimită și-ți spui,
e doar un om, ce poate fi mai mult.
…îți cere un foc
să-și aprindă o țigară
tu i-l oferi, înmărmurită
fără să îți dai seama
chibritul se aprinde, dar nu datorită ție
apoi sorbiți o țigară împreună,
el, cumva împlinit că l-ai văzut
cumva știind că ești sătulă de vorbele goale care plâng după coșurile de gunoi..
cumva știind că ești plină de bătăile de aripi ale porumbeilor care oricum nu știu pentru ce bat..
cumva simțind că au mai fost mulți pași pe lângă tine.. dar degeaba.
îți faci curaj și îl asculți
în gândul tău îți spui,
ce poate să îmi spună el și nu mi-au spus ceilalți, mulți?
iar el începe să râdă, uitându-se la tine
își scoate telefonul, se uită pe el
îți spune
vrei să auzi ceva frumos?”
tu nici măcar nu răspunzi
dar un simplu mușcat de buză
în colțul din dreapta al gurii tale
în care el vede cum dinții îti alunecă ușor pe buză
lăsând o mică urmă în colțul gurii
îi dă lui de înțeles exact ceea ce vrei să spui:
că nimic, în acel moment, nu ți-ar face mai multă plăcere
decât să auzi ceva frumos.
iar el îți spune,
știi, în acest oraș întors pe dos
pe această stradă de prea mulți călcată,
de prea puțini visată,
și aproape niciodată, curată,
o ușă s-a deschis,
dar nu pentru trecătorii care trec oricum aiurea pe lângă ea
ci pentru cineva
nu știu cine, dar s-a deschis.
inițial, probabil ai crezut
că datorită că e veche..
și vântul bate cu prea multă putere peste ea
iar țâțânele nu au mai rezistat și s-a deschis.
dar nu, ea s-a deschis deaorece căldura care emana din pavaj
i-a încălzit balamalele, făcându-le să se dilate ușor
nemaîncăpându-și în teaca de fier din care sunt făcute,
și s-a deschis;
mulți trecători, treceau pe lângă ușă
dar niciunul dintre ei nu a îndrăznit să intre.
iar tu stăteai înăuntru
gânditu-te „cine va intra?”
pentru că n-a intrat nimeni
ai ieșit afară, te-ai uitat pe stradă și te întrebai:
„oare notarii, ce fac ei afară din birourile lor
uimiți, cu ochii căscați ca o bufniță
cu stilourile în mână, hârtiile în cealaltă mână
încercând să scrie ceva
dar ce oare?
florăresele, de ce se străduiesc așa de mult să scoată florile ?
doar nu vine nimeni să le cumpere de afară,
iar cei care trec pe lângă ele, n-au ochi să le vadă cât de frumoase sunt.
dar toți și toate s-au oprit
când el ți-a cerut un foc
iar tu l-ai oferit
chiar dacă nu tu l-ai făcut.
toți se uitau acum la voi
cum el scoate telefonul și îți citea ceva frumos
despre doi care cândva, cândva cine știe…
iar la final, întrebi:
„-tu ai scris asta?”
el, râzând răspunde,
„-bineînțeles”
„-și când ai scris-o?”
„-acum”
„-cum acum? că doar mi-ai citit..”
„-probabil.. dar faptul că am citit
nu înseamnă că am citit de pe ceva..
ceea ce am scris am citit în ochii tăi
era acolo demult, dar nimeni n-a știut citi”
***
la fel cum a venit,
la fel cum ți-a citit,
la fel cum te-a privit..
la fel a și plecat..
pe aceeași stradă, muradră,
notarii, au plecat înapoi în birourile lor
neînțelegând ce au scris pe foile de hârtie.
singurele care au înțeles au fost florăresele
mulțumite, că nu li se vor ofili florile degeaba în vitrine
și că au avut un rost mai presus decât cel pe care îl credeau ele
chiar dacă s-au vândut fără bani.
apoi tu pleci
cumva, privind mereu în jos
pentru că de jos a venit căldura.
și te urci în mașina ta.
nu nimerești să îți bagi cheia în contact.
dar totuși, când o bagi
motorul nu a pornit nicicând așa ușor,
nicicând sunetul pistoanelor nu au fost așa de rotund,
dar totuși parcă nu voia să te ducă acasă..
însă tu, ai lăsat volanul să meargă pe calea lui,
mâinile parcă nu te ascultau
și nicicând mașina nu își dorea să te ducă acasă.
iar când te uiți în dreapta
îl vezi, pe scaun
fără aripi de data asta,
dar cu acea privire cumva umbrită de pălăria-i neagră
și cu acea vorbire cumva răgușită de fumul de țigară,
nu-ți găsești cuvinte
nu știi ce să spui, cum să spui
cu care parte să începi
cu care parte să termini,
iar până să îți dai seama, mașina se oprește.
el coboară, te întreabă:
„-vrei să mai continui?”
iar tu, singurul lucru pe care l-ai putut spune atunci
a fost „-DA!”
și a continuat…
Be First to Comment