…acea zi

,,,mai ții minte acea zi? în care te uitai la el,

dar în același timp te uitai în gol, pe stradă,

te uimeau grămezile de vorbe goale

care se strângeau lângă coșurile de gunoi

cumva, dorindu-și să fie măcăr aruncate, acolo,

erau goale și le era rușine de goliciunea lor;

și în acel gol, l-ai văzut

iar el,

el râdea printre miile de vorbe goale și oameni

mai mult sau mai puțini plini… de ei

și se gândea în sinea lui:

oare ea vede?!

în praful de pe pavaj, în maldărul de semințe și chiștoace aruncate la întâmplare  

de cei care oricum trăiesc și respiră aerul degeaba;

ea vede?

un pas, elegant, apăsat care dă praful la o parte ?

către miile de vorbe goale ce plâng lângă un coș de gunoi

poate cineva o să le așeze în coș.

oare ea vede.. o vorbă plină

aceea vorbă care le ridică de lângă coș

le îmbracă în vise și le presară…

așa, peste alții.. poate s-or umple.

sau poate se vor împrăștia 

în miile de bătăi de aripi ale porumbeilor

ce vin la cerșit, 

căutând printre chiștoace, coji de semințe și praf

un grăunte oarecare, un miez de pâine,

pe care un șobolan încă n-a apucat să-l vadă,

oare ea vede?!

acea bătaie din aripi

care împrăștie praful și-i face loc, 

printre vorbele goale, să poată respira

uitându-se la tine, 

oricum era să își piardă răsuflarea când te-a văzut

… iar vorbele, odată mângâiate nu se mai simțeau așa triste

iar gândul că vor ajunge la gunoi, rămâne un simplu gând

pentru că mereu există speranța ca ele

să nu fie doar vorbe goale pe pământ.

totuși acel pas, elegant, apăsat,

care calcă fiecare dală de pavaj

cu care este împodobită strada,  

acel pas se îndreaptă către o ușă..

urmat de un alt pas

până și pavajul începe să tresare

sub un pas așa de fierbinte,

parcă smuls din iad.. n-a mai fost călcat nicicând așa.

notarii, florăresele, toți au ieșit afară

să simtă căldura

care a învăluit stradă..

iar tu… tu te uiți peste tot să vezi, 

nu știi de unde vine, nu ști ce vine și ce este

te uiți în stânga, te uiți în dreapta

te uiți în spate

numai jos nu te uiți

să vezi pavajul cum vibrează,

să vezi mucurile de țigară cum se dau la o parte,

să vezi porumbeii cum se opresc din bătut de aripi,

să vezi șobolanii pe care nu-i mai interesează,

acel miez de pâine căzut pe jos,

toți stau lipiți de dale, să simtă căldura.

notarii și-au luat stilourile în mână

foi, registre, ștampilele, parafele..

încercând cumva să legalizeze momentul

să-l oficializeze și să-l facă veșnic.

florăresele se uitau prin vitrine

să scoată florile

cu care să măture praful de pe pavaj.

pentru ca acel pas, urmat de un alt pas,

să ajungă la ușa ta;

când începi să simți fierbințeala în tălpi

Iți dai seama că, piatra arde

Îți cobori privirea în jos

vezi cum vine spre tine

apoi îți ridici ochii, nu vezi pe nimeni în spatele lui

aripile lui sunt prea mari, prea închise,

și acoperă mult prea mult

așa și trebuie,

într-un final ajunge în fața ta

iar tu…

te uiți așa uimită și-ți spui,

e doar un om, ce poate fi mai mult.

…îți cere un foc

să-și aprindă o țigară

tu i-l oferi, înmărmurită

fără să îți dai seama

chibritul se aprinde, dar nu datorită ție

apoi sorbiți o țigară împreună,

el, cumva împlinit că l-ai văzut

cumva știind că ești sătulă de vorbele goale care plâng după coșurile de gunoi..

cumva știind că ești plină de bătăile de aripi ale porumbeilor care oricum nu știu pentru ce bat..

cumva simțind că au mai fost mulți pași pe lângă tine.. dar degeaba.

îți faci curaj și îl asculți

în gândul tău îți spui, 

ce poate să îmi spună el și nu mi-au spus ceilalți, mulți?

iar el începe să râdă, uitându-se la tine

își scoate telefonul, se uită pe el

îți spune 

vrei să auzi ceva frumos?”

tu nici măcar nu răspunzi

dar un simplu mușcat de buză

în colțul din dreapta al gurii tale

în care el vede cum dinții îti alunecă ușor pe buză

lăsând o mică urmă în colțul gurii

îi dă lui de înțeles exact ceea ce vrei să spui:

că nimic, în acel moment, nu ți-ar face mai multă plăcere

decât să auzi ceva frumos.

iar el îți spune,

știi, în acest oraș întors pe dos

pe această stradă de prea mulți călcată,

de prea puțini visată,

și aproape niciodată, curată,

o ușă s-a deschis,

dar nu pentru trecătorii care trec oricum aiurea pe lângă ea

ci pentru cineva

nu știu cine, dar s-a deschis.

inițial, probabil ai crezut

că datorită că e veche..

și vântul bate cu prea multă putere peste ea

iar țâțânele nu au mai rezistat și s-a deschis.

dar nu, ea s-a deschis deaorece căldura care emana din pavaj

i-a încălzit balamalele, făcându-le să se dilate ușor

nemaîncăpându-și în teaca de fier din care sunt făcute,

și s-a deschis;

mulți trecători, treceau pe lângă ușă

dar niciunul dintre ei nu a îndrăznit să intre.

iar tu stăteai înăuntru

gânditu-te „cine va intra?”

pentru că n-a intrat nimeni

ai ieșit afară, te-ai uitat pe stradă și te întrebai:

„oare notarii, ce fac ei afară din birourile lor

uimiți, cu ochii căscați ca o bufniță

cu stilourile în mână, hârtiile în cealaltă mână

încercând să scrie ceva

dar ce oare?

florăresele, de ce se străduiesc așa de mult să scoată florile ?

doar nu vine nimeni să le cumpere de afară,

iar cei care trec pe lângă ele, n-au ochi să le vadă cât de frumoase sunt.

dar toți și toate s-au oprit

când el ți-a cerut un foc

iar tu l-ai oferit

chiar dacă nu tu l-ai făcut.

toți se uitau acum la voi

cum el scoate telefonul și îți citea ceva frumos

despre doi care cândva, cândva cine știe…

iar la final, întrebi:

„-tu ai scris asta?”

el, râzând răspunde,

„-bineînțeles”

„-și când ai scris-o?”

„-acum”

„-cum acum? că doar mi-ai citit..”

„-probabil.. dar faptul că am citit

nu înseamnă că am citit de pe ceva..

ceea ce am scris am citit în ochii tăi

era acolo demult, dar nimeni n-a știut citi”

***

la fel cum a venit,

la fel cum ți-a citit,

la fel cum te-a privit..

la fel a și plecat..

pe aceeași stradă, muradră,

notarii, au plecat înapoi în birourile lor

neînțelegând ce au scris pe foile de hârtie.

singurele care au înțeles au fost florăresele

mulțumite, că nu li se vor ofili florile degeaba în vitrine

și că au avut un rost mai presus decât cel pe care îl credeau ele

chiar dacă s-au vândut fără bani.

apoi tu pleci

cumva, privind mereu în jos

pentru că de jos a venit căldura.

și te urci în mașina ta.

nu nimerești să îți bagi cheia în contact.

dar totuși, când o bagi

motorul nu a pornit nicicând așa ușor,

nicicând sunetul pistoanelor nu au fost așa de rotund,

dar totuși parcă nu voia să te ducă acasă..

însă tu, ai lăsat volanul să meargă pe calea lui,

mâinile parcă nu te ascultau

și nicicând mașina nu își dorea să te ducă acasă.

iar când te uiți în dreapta

îl vezi, pe scaun

fără aripi de data asta, 

dar cu acea privire cumva umbrită de pălăria-i neagră

și cu acea vorbire cumva răgușită de fumul de țigară,

nu-ți găsești cuvinte

nu știi ce să spui, cum să spui

cu care parte să începi

cu care parte să termini, 

iar până să îți dai seama, mașina se oprește.

el coboară, te întreabă: 

„-vrei să mai continui?”

iar tu, singurul lucru pe care l-ai putut spune atunci

a fost „-DA!”

și a continuat…